Pagini din istorie...

duminică, august 21, 2011

A plange sau a te plange?




Am ajuns rău de tot. În numele “drepturilor omului” am derapat în mlaștina “dreptului de a ne plânge”. Pronunțăm sentințe pentru toți, care sunt vinovați de toate; de toate ce ni se întâplă. Ne plângem că unii sunt vinovați că suntem săraci. Arătăm cu degetul spre alții care ne-au răpit sănătatea. Protestăm contra celor din stânga și din dreapta cu privire la tot ce nu ne convine. Nici Dumnezeu, nu-și face “datoria”, vociferează unii: prea multă nedreptate este în lume! Este adevărat, suntem de plâns, dar este plângerea un remediu?
Plângerea, îninte de toate, trădează un soi de mândrie dezlănțuită. Atunci când mă plâng împotriva cuiva, eu, defapt, pledez nevinovat. Sunt perfect, iar singura mea problemă este că cei din jurul meu sunt degradați. Nefericirea mea constă în satrea de depravare a celor ce mă înconjoară. Sunt o victimă răzleață a unei societăți ce puroiază. Ei, alții, trebuie să se căiască, să-și dea corigențele, să dea socoteală!
Plângerea este generată de iresponsabilitate. Deoarece nu îmi asum nici cel mai mic grad de responsabilitate pentru ceea ce îmi pricinuiește disconfortul, am decis să acuz pe cei responsabili. Ei sunt responsabili, deoarece așa am decis eu. Iar faptul că cei care eu îi reclam, nu-și asumă responsabiitatea nefericirii mele, mă face și mai nefericit!
Plângerea este o rețetă sigură pentru nefericire. Nefericitul care se plânge, de fapt, a decis să-și cultive nefericirea. Să o crescă. Să o aprofundeze și să o propage. Când încep să practic plângerea, bârfitorii și denigratorii îmi zâmbesc și îmi spun bun venit în clubul lor. Aici, la această nouă adresă, se face “schimb de experință” în materie de bombăneală. Practicând sportul aruncatului cu noroi, mă fac una cu noroiul. Tot ce am urmărit a fost să murdăresc pe alții, și am ajuns murdar, mizerabil, nefericit. Nefericit de tot!
Remediul însă, nu este plângerea, ci plânsul. “Ferice de cei ce plâng” a spus Proprietarul fericirii (Matei 5:4). Și ce dacă plânsul este asociat cu slăbiciunea? “Slăbiciunea” de a-mi recunoaște vina și de a-mi asuma răspunderea greșelilor proprii nu mă face slab. Plânsul corectiv (și nici pe departe, plângerea rebelă) sunt calea spre fericire; spre Sursa ei. Cum ar arăta lumea care a abandonat pentru totdeauna plângerea și a decis să plângă?


Articol scris de Doru Cirdei .

joi, august 11, 2011

joi, august 04, 2011

Nimicuri.



Am ajuns sa nu inteleg oamenii.Da, nu-i inteleg!Poate sunt eu neintelegatoare,si totusi.
Se spune ca evoluam...Mie mi se pare ca degradam din ce in ce mai mult.Si anume moral,spiritual...poate chiar si fizic.
Acum am sa explic.NU pot intelege cum oamenii merg din intuneric in mai intuneric,isi distrug vietile fara sa le pese,alearga din rasputeri spre peronul iadului amagindu-se cu vorba " Toti o fac.".Asta-i copilarie.
Apoi nu inteleg de ce nu vor sa implineasca niste porunci simple.Pentru binele nostru au fost create,pentru ca Dumnezeu stie ce e mai bine pentru noi.Ei zic ca nu stim sa fim fericiti.Sa fim seriosi,suntem mult mai fericiti stiind ca avem iertarea,iar ei oricum realizeaza ca sunt pustii inauntru,mancati de viermele pacatului.
Si in ultimul rand nu inteleg de ce ei se incred in obiecte,si accentuez OBIECTE fara suflare de viata.Isi incred soarta in niste papusele,talismane cum lezic ei,crezand,amagindu-se ca aceste lucruri le vor aduce norocul,sanatatea etc.De ce ar face asta cand Dumnezeulnostru e atat de mare si neiubeste atat de mult ?El e un Dumnezeu VIU,in mainile Lui se afla tot universul,de El depinde soarta noastra.El stie tot despre noi, si El hotaraste ce-o sa ni se intample.Si ce-i mai important El ne iubeste.El si-a dat Fiul pe care tot noi L-am omorat prin nebunia noastra,ca noi cei care nu meritam nimic sa fim mantuiti sa avem iertarea si un viitor cu Tatal in ceruri.Cine dintre voi care ma cititi ati fi in stare sa muriti pentru dusmanul vostru,ca el sa fie liber?


Si cum sa intelegi oamenii???